FILOCALIILE

† IOAN,
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Timișoarei și
Mitropolit al Banatului

Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,
părintească binecuvântare.

„Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii
Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El.” (Ps.67, 1)

Hristos a înviat!
Iubiţi fraţi și surori în Domnul,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am săvârșit în pace calea postului, la capătul căreia am găsit mormântul gol al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Oare, aceasta să fie răsplata celui care postește?! A celui care se luptă cu patimile sale?! A celui care iubește și iartă, mângâie și hrănește pe cel sărman?!
Aceasta va fi cununa luptei cu păcatul și cu patimile?! Un mormânt gol și un giulgiu zăcând?!
Ce vom răspunde semenilor și fiilor noștri?
„Mamă, după atâta nevoință- îți va spune fiul tău- doar cu atât ai fost răsplătită? Cu un giulgiu zăcând?”.
O, fiul meu!
O, fiii mei duhovnicești! Darul pe care l-am primit este Învierea lui Hristos, învierea noastră, veșnicia noastră.
Dacă în urma păcatului lui Adam s-a dezlegat la moarte, prin Învierea lui Hristos s-a dezlegat la viață.
Învierea este darul acestui mare Praznic.
Acesta este Praznicul unui nou răsărit, al zilei a opta, cea care are doar răsărit.
Hristos ne-a scos din mormânt și din moarte și ne-a dus cu El în acest răsărit veșnic. Pentru noi s-au stins soarele și luna și a răsărit unicul Soare- Hristos.
Hristos este Luminătorul acestei zile neînserate, ziua a opta.
O, soare! De acum tu poți să te odihnești, căci a răsărit un nou Soare Care va lumina veșnicia și așa vom trece de la heliocentrism la hristocentrism.
Iubiți credincioși,
Cum vom prețui acest scump dar- Învierea?!
Pentru unii, acest dar înseamnă revărsarea iubirii lui Dumnezeu peste noi, este întoarcerea la Tatăl, în tainicul Rai al iubirii lui Dumnezeu.
Alții, ar fi dorit ca mormântul să fi rămas pecetluit și lespedea de piatră să închidă pentru totdeauna Iubirea, Cea Care S-a jertfit pentru noi.
Însă n-au știut că Iubirea lui Dumnezeu răsare și rodește chiar și din piatră.
Omul a semănat Iubirea – pe Hristos – în piatră, știind că tot ce se seamănă în piatră moare.
S-a înșelat, căci Iubirea lui Dumnezeu copleșește orice stâncă, iar stânca, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.
Din stânca de pe Golgota, unde a fost semănat Hristos Domnul, a răsărit Soarele dreptății.
O, tu, stâncă a Golgotei, cât de mult L-ai iubit tu pe Hristos!
L-ai primit în tine pe Bobul de Grâu cel Dumnezeiesc, de unde a răsărit, dând pacea și lumina veșnică acestei lumi.
În Rai, Adam a fost oprit să mănânce din pomul vieții. Noi suntem chemați azi să mâncăm din rodul Crucii, cea care L-a rodit pe Hristos Euharistic, căci Crucea a rodit Viața.
Iubiților,
Hristos este Lumina la care vedem creația lui Dumnezeu.
Lumina soarelui este doar o palidă umbră a luminii Învierii lui Hristos.
Învierea este darul lui Dumnezeu făcut omului, este darul iubirii desăvârșite a Preasfintei Treimi. Este darul vieții veșnice și al nemărginitei responsabilități.
Învierea înseamnă iubire, dar și responsabilitate.
Cei care refuză iubirea și responsabilitatea ar fi dorit să găsească astăzi mormântul străjuit de ostași.
Dar Iubirea nu poate fi pusă sub strajă. Ea nu poate fi înlănțuită sau întemnițată.
Iubite frate creștine, dacă ai primit astăzi darul Învierii, păstrează-l ca pe cel mai scump odor, căci în el se află nimbul vieții veșnice.
Responsabilitatea veșniciei este greu de dus și de împlinit.
Pentru unii, iubirea este cea mai mare povară din viața lor. Dar, pentru cei ce se împărtășesc din iubirea lui Hristos, iubirea înseamnă viața și bucuria în Duhul Sfânt.

Frați creștini,
Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a izvorât apă, salvând astfel poporul lui Israel în pustie: „Zis-a Domnul către Moise:«Treci înaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câțiva din bătrânii lui Israel; ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul și du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge apă din ea și va bea poporul.» Și a făcut Moise așa înaintea bătrânilor lui Israel.” (Ieșire 17, 5-6).
Hristos a lovit și El în stâncă, din care a izvorât lumină și viață veșnică.
Doamne, lovește și în stânca inimii mele și fă să izvorască din ea iubirea față de Tine și față de frații mei!
Învierea izvorăște din jertfă, jertfa izvorăște din ascultare, iar ascultarea din iubire.
Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut, ca s-o izbăvească și s-o scoată din întunericul păcatului: „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2, 8-9).
După Înviere, contemporanii lui Iisus nu-I mai pronunțau în acest fel numele, ci-I spuneau: Înviatul din Nazaret.
Pilat a poruncit să se scrie pe o tăbliță vina lui Iisus: „Iisus Nazarineanul, Regele iudeilor”
(Ioan 19, 19).
Oare, după Învierea lui Iisus, n-a dat poruncă unui scrib să dăltuiască în piatra de deasupra mormântului: Aici a fost pentru trei zile mormântul Înviatului din Nazaret?!
Așa I-a rămas în popor numele: Înviatul din Nazaret.
Înviatul din Nazaret ne-a lăsat și nouă darul Învierii, dar, pe care unii îl primesc cu bucurie, iar alții încă mai stau și azi în cumpănă.
Însă aripa veșniciei i-a atins și pe ei. Rămâne doar mila lui Hristos care să răstoarne piatra de pe inima lor.
O, inimă de sub piatră, greu și cu amar vei plânge odată!
Iubite frate creștine, nu lăsa ca, la umbra vieții tale, să crească doar nostalgii.

Iubiți frați și surori,
Era primăvară la Ierusalim și pe Golgota înfloriseră trei cruci.
Hristos, pe Cruce, Și-a întins mâinile celor doi tâlhari. Voia să Se împace și cu ei, să-i tragă și pe ei la Tatăl, dar numai unuia nu i-a fost rușine să-I întindă mâna Răstignitului. Pe acela, în acea zi, l-a trecut în Paradisul pierdut de Adam. Un tâlhar a căzut pe cruce, altul s-a mântuit pe cruce.
Ce mare taină! Iubirea deschide șirul sfinților cu un tâlhar.
Iată ce poate face iubirea dintr-un tâlhar care se pocăiește: un sfânt!
Doamne, în iubirea Ta și tâlharii pot ajunge sfinți!
Iubite frate creștine, chiar dacă ai făcut păcate precum tâlharul de pe cruce, prin spovedanie cu lacrimi și adâncă pocăință, și tu poți fi azi cu tâlharul în Rai.
Oare, de ce ne este greu să dăm mâna cu Răstignitul?! Pentru că este plină de sânge și străpunsă de piroane?!
Numai rănile și sângele lui Hristos ne pot vindeca rănile noastre.
Ostașul a împuns cu sulița coasta Sa, ca din ea să ne recreeze Hristos, așa cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva.
Din coasta Sa ne-a hrănit Hristos cu apă și sânge, ca să nu mai fim pradă morții.
Erau apa și sângele vieții veșnice.
Veniți, iubiților, și gustați din acest izvor ce curge din coasta lui Hristos!
Hristos ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o cruce ca să răstignim pe ea patimile și păcatele noastre.
Crucea ne însoțește și la mormânt. Ea dă mărturie despre noi că am fost oameni ai Crucii, ai jertfei.
Oare, ce va spune trecătorilor crucea ta, iubite frate creștine?!
Crucile, într-o zi, s-or face stele și vor avea îngerii grijă de ele.
Va fi o mare galaxie în univers, Galaxia Crucii.
Nu le luați copiilor, iubite mame, darul Crucii!
Iubită mamă creștină, nu uita că patria începe pe brațele tale.
Brațele mamei sunt cea mai dulce patrie. Lăsați-i să trăiască o clipă în acest sfânt pridvor al veșniciei.

Iubiților,
Hristos, pe Cruce, a atins infinitul durerii omenești, pe care l-a frânt pe Golgota.
Hristos ne arată că moartea nu este ultima speranță a omului. De acum, moartea a fost scoasă afară din infinit.
De azi, viața aparține veșniciei, iar timpul nu mai stinge veșnicia.
Omul își trăiește viața pe pământ între două dangăte de clopot: între timpul istoric și veșnicie, între naștere și Înviere.
Învierea este dangătul ce ne trece prin moarte la veșnicie.
Moartea este locul pe unde noi scăpăm din această viață în veșnicie.
Nu-i altă cale pentru a trece de aici „dincolo”. Aceasta este cărarea pe care a călătorit și Hristos.
În calea Sa spre Tatăl, Hristos S-a întâlnit cu moartea care nu voia să-L lase să Se întoarcă la Tatăl.
Dar a lovit-o cu sabia Jertfei, cu Crucea Sa, învingând-o, ca să putem trece și noi la Tatăl, peste moarte călcând.
Astfel, moartea a căzut din infinit.
Iubiților, grăiți în aceste zile de sfântă prăznuire, în cuvinte duhovnicești, presărate cu vestea care a întors lumea din întuneric la lumină.
Iubite mame, creșteți-vă pruncii în lumina Învierii lui Hristos și nu-i lăsați pe seama celor care încă nu s-au trezit din noaptea minții, căci cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero. Ei vă îndeamnă să evadați din lumină.
Iubite surori, duceți copiilor, de aici, din fața sfintelor altare, vestea cea bună pe care au auzit-o și femeile mironosițe: „Hristos a înviat!” (cf. Marcu 16, 6).

Iubiții mei fii duhovnicești,
După Înviere s-a creat în lume un nou alfabet de gândire.
Cuvântul „Înviere” creează noi catedrale ale duhului, în care Se prăznuiește Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că, și în graiul nostru românesc, a pătruns vestea Învierii lui Hristos!
Dumnezeu a binecuvântat limba noastră română din care a făcut un sanctuar, unde nu putem intra decât cu smerenie și respect.
Pe Golgota, Hristos a început rezidirea lumii întemeind, pe Cruce, Biserica Sa ca spațiu binecuvântat al veșniciei.
Rămâneți, iubiți fii și surori în Domnul, în Biserica zidită de Hristos pe Golgota, căci pe aceasta „nici porțile iadului nu o vor birui” (cf. Mt.16, 18).
Femeile mironosițe sunt în fața unei minuni- ele găsesc mormântul gol și le cuprinde teama.
Ungerea cu mir era un gest de iubire. Astfel, vedem că iubirea nu moare niciodată.
Iubiților, să nu vă fie teamă de marile minuni pe care ni le pregătește Dumnezeu.
Femeile mironosițe L-au căutat pe Hristos la mormânt și nu L-au găsit. Totuși L-au găsit printre lacrimi.
Nu vă căutați, iubiților, părinții în cimitire, că n-o să-i găsiți, ci căutați-i în Împărăția lui Dumnezeu.
Sărută crucea maicii tale la mormânt, dar n-o mai căuta acolo. Ea este în Împărăția bucuriei lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori,
Spuneți celor care s-au jertfit pentru libertate aici, în fața acestei catedrale, că, deși Timișoara a fost fără țară în decembrie ’89, dar n-a fost nicio clipă fără Dumnezeu. Hristos a biruit și moartea lor.
Iubiților, să împărtășim azi semenilor noștri lumină din lumina Învierii lui Hristos, iubire din iubirea lui Hristos, milă din mila lui Hristos.
Să ne aducem aminte și de cei răstigniți cu Hristos, să le aducem și lor vestea Învierii lui Hristos și nădejdea că și pentru ei S-a jertfit Hristos.
Mângâiere și celor de pe patul suferinței. Hristos să vindece ale lor răni cu scump Sângele Său.
Pruncilor, bună creștere și înțelepciune, iar celor în vârstă, nădejdea plină de bucurie a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat.
Tuturor vă doresc să aveți parte în aceste zile, de bucuria pe care a avut-o Maica Domnului când L-a văzut pe Fiul Său Înviat.

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor,
† Ioan
al Banatului

Conferinţe preoţeşti în Arhiepiscopia Timişoarei În Arhiepiscopia Timişoarei au debutat, marţi, 8 octombrie 2013, conferinţele preoţeşti de toamnă, cu întâlnirea clericilor din protopopiatul Timişoara I. Evenimentul a avut loc în sala de festivităţi a protopopiatului şi a fost precedat de obişnuitul Te Deum oficiat în biserica parohiei Timişoara-Iosefin. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Nicolae, Mitropolitul Banatului şi cu purtarea de grijă a Preasfinţitului Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, din partea Centrului eparhial, la întâlnire a fost prezent pr. Cristian Constantin, consilier economic al Arhiepiscopiei Timişoarei. Pe temeiul celor hotărâte de Sfântul Sinod la conferinţele preoţeşti din toamna acestui an se tratează tema: „Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii”. Cu această ocazie, câte un preot din fiecare protopopiat va prezenta în cadrul întâlnirilor un referat pe acest subiect, urmând ca apoi, cei prezenţi să aducă diferite clarificări sau completări în cadrul discuţiilor pe marginea lucrării susţinute. Conferinţele vor continua în zilele următoare şi în celelalte protopopiate după cum urmează: Protopopiatul Lugoj- 9 octombrie; Protopopiatul Deta- 10 octombrie; Protopopiatul Sânnicolau Mare- 15 octombrie, Protopopiatul Timişoara II- 16 octombrie şi Protopopiatul Făget- 17 octombrie. Conferinţele preoţeşti sunt organizate semestrial în Arhiepiscopia Timişoarei, primăvara şi toamna. În cadrul acestora sunt dezbătute o serie de aspecte ce vizează activitatea pastoral-misionară şi administrativă a clericilor din protopopiatele eparhiei, precum şi probleme concrete din viaţa parohiilo

Rugăciune şi libertate CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae: Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus) (Luca 8, 5-15; Ioan 17, 1-13) Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura. 1. Rugăciunea asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugându-se, omul îşi a-firmă convingerea că aceste mecanisme sunt doar contingente şi derivă din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Această convingere se sprijină pe faptul că însăşi persoanele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min-tea mea are puterea de a comanda trupului meu să facă mişcările pe care ea le alege; prin ele şi prin uneltele care îi prelungesc acţiunea ea are putere asupra obiectelor şi forţelor naturii. Această putere aparţine deopotrivă minţii celorlalţi oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obţin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta între ei un dialog liber, prin obiectele şi for-ţele naturii. Fiecare om afirmă o libertate proprie operând în natură şi afirmă libertatea celorlalţi când le adresează o rugăminte. Dar cerând o intervenţie liberă a celuilalt, el aşteaptă şi pentru sine o libertate faţă de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el însuşi. Atunci de ce să nu credem şi în posibilitatea intervenţiei Persoanei supreme care a creat natura cu legile ei? Dacă natura arată o contingenţă generală în raport cu mintea omului, aceasta dovedeşte că ea a fost creată ca un câmp contingent deschis intervenţiilor libertăţilor, ca un câmp al unui dialog li-ber între oameni. Aceasta vrea să însemne că ea a fost creată în serviciul libertăţii şi deci de către o libertate. De ce această libertate creatoare nu ar putea interveni atunci într-un mod mai eficace decât libertăţile umane în contingenţa mecanismelor naturii? Lumea nu are sens decât ca un câmp al di-alogului dintre Dumnezeu şi oameni. Oamenii răspund lucrărilor lui Dumnezeu în lume prin propriile lor lucrări. Dar ei cer intervenţia lui Dumnezeu prin rugăciunea lor. Prin rugăciune oamenii îşi afirmă conştiinţa că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor. Prin rugăciune ei îşi afirmă convingerea că sunt altceva decât nişte rotiţe în mecanismul naturii. Prin rugăciune ei afirmă atenţia specială a lui Dumnezeu faţă de ei. Aici s-ar putea obiecta: omul poate interveni în mecanismele naturii pentru că mintea sa este intim amestecată în ţesătura trupului său - şi prin el în natu-ra imediată - pentru că mişcările sale se repercutează inevitabil în cele ale naturii. Dar de ce să nu admitem şi între lume şi Dumnezeu o atare legătură care să nu-i poată separa, ca lumea să fie înrădăcinată în Dumnezeu iar mişcările voluntare ale lui Dumnezeu, deşi libere, să se imprime totdeauna în lume? Astfel, aşa cum legătura dintre mintea umană şi natura materială este o taină mare şi de nedezlegat, tot aşa, şi mai mult încă, legătura lumii cu Dumnezeu este o taină mare şi de nedezlegat. În orice caz, materia pură şi izolată nu poate fi găsită nici în trupul uman, nici în tot ceea ce omul atin-ge prin simţurile lui. Încă şi mai puţin vom putea afla materia lumii întregi cu totul lipsită de duhul dumnezeiesc. Aceasta face ca lumea, luată ca un mecanism închis asupra lui însuşi şi pe deplin determinat de legile pe care le-ar enunţa ştiinţa, să fie inexplicabilă. Prin rugăciunea omului se afirmă şi se realizează acest dialog în libertate dintre om şi Dumnezeu în lume şi deasupra lumii. 2. Dar prin rugăciune se afirmă şi se realizează şi eliberarea omului de patimile sale şi de el însuşi. Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el; aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină. Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-L recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte. Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă. Evagrie Ponticul spune: „Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă câşti-gată prin deprindere care răpeşte printr-o iubire desăvârşită până pe culmile inteligibile mintea ajunsă înţeleaptă şi duhovnicească“1. În rugăciune omul şi-a câştigat libertatea faţă de natură pentru că se află în relaţie directă cu Dumnezeu Care, ca Persoană superioară, este deasu-pra naturii şi a oricărei patimi. „Rugăciunea este convorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca să poată tinde, fără a privi în urmă, dincolo de sine, până la Stăpânul ei şi să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui?“2 Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară şi cu noi înşine. Dar singur Dumnezeu poate să ne dea şi să ne inspire o asemenea iubire faţă de orice altă persoană. Abia în relaţie cu Dumnezeu putem să ne eliberăm cu adevărat şi statornic de noi înşine, căci Persoana Sa este atât de atrăgătoare prin bogăţia infinită şi atât de generoasă în iubirea Sa, că ne uităm pe noi înşine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne dă deplina libertate faţă de natură şi faţă de noi înşine, făcându-ne capabili să exprimăm această libertate şi în convorbirea cu persoanele umane. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că în relaţie cu Dumnezeu noi ne simţim fii ai lui Dumnezeu3, dar această relaţie se realizează prin rugăciunea în Duhul Sfânt (Rom. 8, 14-16.26). Pe de altă parte, el leagă în mod strâns frica şi mândria, respectiv libertatea şi smerenia4. Reuşind să ne elibereze de natură şi de noi înşine, rugăciunea se arată a fi actul cel mai remarcabil al minţii, căci mintea are tendinţa şi puterea in-trinsecă de a se ridica şi de a ne ridica deasupra noastră înşine, de a intra şi a rămâne într-o relaţie curată cu o altă persoană. Această tendinţă şi a-ceastă putere îi vin din relaţia pe care ea o actualizează cu persoana supremă. Adevărata libertate se afirmă şi se menţine în relaţia unei iubiri curate cu o altă persoană şi în ultimă instanţă cu Persoana supremă. Căci Persoana supremă nu va fi niciodată dominată de nici o forţă a nici unei naturi şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu noi suntem cu desăvârşire liberi, pentru că, nefiind dominat de nimic, Dumnezeu nu caută să domine. El nu trebuie să-şi apere libertatea dominând. În relaţia dintre adevăratele libertăţi este asigurată libertatea fiecărei persoane: nefiind dominată, nici una dintre ele nu vrea să domine. Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare; te afunzi şi rămâi în izolare în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de sine însuşi; la fel, în relaţia sa cu natura, vrând să fie stăpânul naturii, el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul să fie deasupra naturii, dar este altceva a voi să domini natura într-un mod pătimaş: omul este cu adevărat stăpânul naturii atunci când este liber în această privinţă. Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate faţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi menţine propria mea libertate. Nu-mai relaţia cu o Persoană supremă a Cărei libertate nu poate fi ameninţată îmi asigură pe deplin libertatea. Aceasta nu vrea să însemne că această rela-ţie dintre libertăţi este o relaţie exterioară, o relaţie care lasă separate libertăţile. Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celuilalt. Adevărata libertate face să se nască sau să se actualizeze libertatea celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care sunt în relaţie. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de libertatea mea şi de mine însumi. Când cer cuiva atenţia sa, iubirea lui, această atenţie şi această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Şi dacă acela îmi dă a-ceastă atenţie şi această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează şi de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voinţa de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din li-bertatea lui faţă de orice voinţă de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susţine adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăţi se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrăneşte libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimentată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertăţii necreate se pot afirma toate libertăţile create. Acestea se menţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dăruirea iubirii. Dar în relaţia mea cu Dumnezeu nu există reciprocitate a rugăciunii. Aici numai omul cere. Există totuşi o reciprocitate a darului. Omul îşi actualizează libertatea sa nu numai cerând-o de la Dumnezeu prin rugăciune, dar şi dăruindu-se pe sine însuşi lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber faţă de el însuşi. Dacă vrea să-şi reţină pentru sine existenţa primită din iubirea lui Dumnezeu, el îşi pierde libertatea: vrând să domine asupra existenţei sale, el devine sclavul acesteia. El trebuie să accepte să trăiască mereu din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al său însuşi, pentru a fi li-ber de sine. Trebuie să renunţe la sine şi să se dăruiască lui Dumnezeu de la Care îi vine tot ceea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decât dacă trăieşte pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu. Nu poate să-şi păstreze împotriva lui Dumnezeu libertatea sa provenită de la Dumnezeu, ci trebuie să o dobândească neîncetat de la Dumnezeu prin rugăciune. O libertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevărată liber-tate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi şi prin aceasta sclavul lui însuşi. Trebuie să te dăruieşti unei alte adevărate libertăţi pentru a primi darul libertăţii, şi singura libertate inepuizabilă în ea însăşi este libertatea Persoanei supreme. Rugăciunea este contrariul voinţei de dominaţie. Prin aceasta ea asigură libertatea omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui ce se roagă. Rugăciunea autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlneşte libertatea absolută, libertatea în sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o ameninţă şi care nu exercită nici o ameninţare. Această libertate vrea să afirme şi să susţină orice libertate care se roagă şi se pune în condiţia de a fi afirmată fără a se afirma ea însăşi. 3. Ca expresie a relaţiei libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugăciunea are deja în ea puterea Duhului lui Dumnezeu, care întăreşte duhul omului şi care realizează relaţia dintre om şi Dumnezeu. „De asemenea Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie; ci Duhul însuşi se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Rom. 8, 26). Duhul creează o relaţie atât de strânsă între noi şi Dumnezeu, încât ne simţim ca fiii lui Dumnezeu, şi unirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune este atât de desăvârşită, încât nu se poate spune unde se termină fapta noastră şi unde începe cea a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastră şi astfel noi nu ne mântuim prin dreptatea noastră, ci prin dreptatea lui Dumnezeu. În Duhul ne uităm pe noi înşine atât de desăvârşit, suntem scoşi atât de deplin din noi înşine, încât nu mai putem distinge fapta noastră de fapta Duhului lui Dumnezeu. Libertatea Duhului lui Dumnezeu a devenit libertatea noastră şi slăbiciunea noastră a devenit slăbiciunea lui Dumnezeu. Nu mai suntem noi cei care ne rugăm şi ne afirmăm prin aceasta libertatea noastră, ci chiar Duhul lui Dumnezeu. În slăbiciunea rugăciunii se afirmă puterea libertăţii lui Dumnezeu devenită libertatea noastră; în depăşirea noastră ni se arată depăşirea lui Dumnezeu prin Duhul. Această unire extremă, trăită într-un mod paradoxal exprimă de asemenea, am putea spune, starea noastră de înfiere divină. În rugăciune ne dăruim în întregime lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se dăruieşte cu totul nouă ca Tatăl fiilor săi. Şi avem în noi libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne simţim dominaţi de Dumnezeu ca nişte robi, ci liberi şi moştenitori ai libertăţii Lui, născuţi din liber-tatea Lui şi trăind în libertate. *Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 67-75. (Sublinierile din text aparţin redacţiei “Ziarului Lumina”.) Note: 1 De Oratione, 52; PG 79, 1177, = FR I, 1946, p.80. 2 Ibidem, 3; col. 1168C, = FR I, 1946, p.75. 3 Cf. Syméon le Nouveau Théologien, Chapitres théologiques, gnostiques et practiques I, 65, ed. J. Darrouzčs, „Sources chrétiennes“, no 51, Paris, 1957, p. 58 = FR VI, 1977, p. 35. 4 Id. I, 70; ibid., p. 59 = FR VI, pp. 37-38. (Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 13 octombrie)

Basilica

Curs pentru managementul serviciilor social-filantropice la Timişoara O nouă întâlnire de lucru în cadrul proiectului FORTE Actualitate religioasă Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Nicolae, Mitropolitul Banatului, şi cu purtarea de grijă a Preasfinţitului Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar eparhial, în Arhiepiscopia Timişoarei se desfăşoară începând de miercuri, 27 martie 2013, timp de trei zile, un curs dedicat dezvoltării abilităţilor a 18 preoţi în domeniul managementului serviciilor sociale. Participanţii la curs sunt clerici din cele şase protopopiate ale eparhiei, respectiv Timişoara I, Timişoara II, Lugoj, Făget, Deta şi Sânnicolau Mare. „Această formare vine ca o împlinire în cadrul strategiei deja acceptate şi promovate, pentru care în sectorul social avem în vedere ca la fiecare protopopiat să numim doi preoţi responsabili cu managementul serviciilor sociale din protopopiatul respectiv. Pentru aceasta mai întâi vor fi create abilităţile necesare, urmând ca după aceea să se realizeze transferul serviciilor sociale de la Centrul eparhial către parohiile în care ele funcţionează“, a precizat pr. Cristian Pavel, consilier la Sectorul social al Arhiepiscopiei Timişoarei. Cursul pentru managementul serviciilor social-filantropice are loc în cadrul proiectului FORTE - Formare trainică pentru parteneriat social şi este derulat de Centrul Naţional pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae“ al Patriarhiei Române. „Acesta este al treilea curs pe tematica managementului serviciilor social-filantropice, un curs pentru începători, pentru cei care vor să iniţieze un astfel de serviciu într-o parohie. La nivelul proiectului o să desfăşurăm în continuare acest curs care este foarte cerut. De asemenea, avem şi o altă ofertă destul de bogată de cursuri care până la finalul proiectului, care este 31 august, se desfăşoară gratuit pentru participanţi, sigur că sunt costuri implicate, dar ele sunt suportate prin proiect şi este o ocazie deosebită pentru personalul clerical să se poată forma“, a menţionat Ina Rizoaica, ofiţer de implementare în cadrul proiectului FORTE. Proiectul FORTE - Formare trainică pentru parteneriat social este cofinanţat din Fondul Social European prin POSDRU 93/3.3/S/62277 şi este implementat de Federaţia Filantropia în parteneriat cu Patriarhia Română, Instituto de Formation Integral (IFI) şi SC Global Commercium Development SRL

Mesajul Patriarhului României la alegerea noului Papă Sanctităţii Sale Papa FRANCISC Cetatea Vaticanului Sanctitatea Voastră, Biserica Ortodoxă Română se alătură acestor momente de bucurie ale Bisericii Romano-Catolice, ca urmare a alegerii Sanctităţii Voastre ca Episcop al Romei și Papă. Suntem convinși că valorile morale autentice, bazate pe credinţa bimilenară creștină, vor continua să aibă un loc central în activitatea Sanctităţii Voastre ca Primat al Bisericii Romano-Catolice, având în vedere lucrarea pastorală pe care Sanctitatea Voastră aţi întreprins-o deja în Argentina. Această misiune este o prioritate şi în Biserica noastră Ortodoxă. De aceea, în acest context, este foarte necesar să cooperăm, pentru a realiza solidaritate cu cei care suferă cel mai mult de pe urma crizei economice și spirituale a societăţii contemporane, pentru a da o mărturie creştină comună în lume, în spiritul iubirii milostive a Domnului nostru Iisus Hristos. Ne exprimăm speranța că Sanctitatea Voastră Veţi continua să-i sprijiniţi pe credincioșii ortodocşi români care trăiesc în număr mare, în diferite ţări din Europa, în special în Italia, așa cum constant au făcut-o predecesori Voştri, vrednicul de pomenire Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Emerit Benedict al XVI-lea. Cu stimă și dragoste frățească în Hristos, † DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Un ales al poporului insultă clerul ortodox În legătură cu opiniile exprimate public de domnul deputat PSD Mădălin Voicu despre clerul ortodox, Patriarhia Română precizează: Exprimarea injustă şi insultătoare a domnului deputat PSD Mădălin Voicu privind clerul Bisericii Ortodoxe Române şi conducerea acesteia este dezonorantă pentru domnia sa, întrucât se bazează pe generalizări calomnioase ale unor cazuri izolate. Atitudinea sa promovează ostilitatea faţă de Biserică şi incită la ură faţă de o categorie socio-profesională, preoţimea, într-o perioadă în care în societatea românească există multă confuzie şi incertitudine. Din nefericire, astfel de atitudini sunt susţinute şi chiar încurajate de unele posturi de televiziune. Prin urmare, în ziua de 14 februarie 2013, Patriarhia Română a făcut o sesizare la Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru analizarea celor două emisiuni difuzate de posturile de televiziune Antena 2 şi România Tv conform prevederilor legii audiovizualului şi normelor CNA. Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Episcopia Italiei a luat act cu profund respect de anunţul de retragere a Sanctităţii Sale, Papa Benedict al XVI-lea Biroul de presă al Episcopiei Italiei informează: Episcopia Ortodoxă Română a Italiei a luat act cu surprindere și, în același timp, cu profund respect de anunțul făcut de Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea, prin care anunță proxima sa retragere din scaunul pontifical, în data de 28 februarie 2013. În aceste momente dorim să exprimăm gratitudinea noastră față de generozitatea cu care Sanctitatea Sa a sprijinit activitatea noastră pastorală pentru credincioșii Episcopiei noastre și să asigurăm întreaga comunitate catolică a Italiei de solidaritatea și de gândul nostru de rugăciune, ca Dumnezeu să rânduiască pentru ea și pentru întreaga Biserică Catolică un păstor care să o călăuzească pe calea credinței și a mântuirii.

Întâlnirea preoţilor din Arhiepiscopia Timişoarei Marţi, 12 februarie 2013 a avut loc întâlnirea preoţilor şi diaconilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Timişoarei. Conferinţa s-a desfăşurat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, în urma hotărârii Permanenţei Consiliului eparhial din 31 ianuarie a.c. Întrunirea a debutat la catedrala mitropolitană „Sfinţii Trei Ierahi” din Timişoara cu săvârşirea Sfintei Liturghii oficiate de Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul Episcop vicar al Eparhiei noastre împreună cu un însemnat sobor de preoţi şi diaconi. Lucrările conferinţei au continuat în „Aula Magna” a Universităţii de Vest din Timişoara, prezidate de Preasfinţia Sa, în prezenţa părinţilor consilieri, a protopopilor şi a clericilor din cele 6 protopopiate: Timişoara I, Timişoara II, Lugoj, Deta, Făget şi Sânnicolau Mare. Cuvântul de deschidere a aparţinut ierarhului, care a transmis celor prezenţi binecuvântarea IPS Nicolae şi a accentuat importanţa întâlnirii pentru consolidarea relaţiilor dintre parohii şi administraţia eparhială. Pe ordinea de zi a întâlnirii s-au regăsit subiecte privind buna desfăşurarea a activităţilor depuse de sectoarele Arhiepiscopiei Timişoarei. Astfel, în cadrul sectorului social a fost prezentat regulamentul pentru preoţii misionari, care au datoria de a colabora cu Centrul eparhial şi de a se implica în proiectele sociale desfăşurate de Arhiepiscopie. La sectorul economic au fost prezentate Hotărârile Sfântului Sinod şi reglementările Consiliului eparhial privind aspectele administrativ edilitare, ce se desfăşoară în parohii cu privire la executarea lucrărilor de pictură, la procedurile bisericeşti şi civile privind construirea unor locaşe de cult, precum şi respectarea normelor de sănătate şi securitate în muncă. S-a adus în atenţia preoţilor parohi modalităţile de organizare a pelerinajelor prin colaborarea cu Centrul de pelerinaje al Arhiepiscopiei Timişoarei, respectiv cu agenţia „Basilica Travel” a Patriarhiei Române cu scopul de a face cunoscute valorile spirituale şi partimoniale ale Bisericii noastre. La sectorul cultural, s-a accentuat susţinerea Şcolii Ortodoxe primare „SfântulAntim Ivireanul” şi a Grădiniţei „Troiţa”, primele unităţi de învăţământ confesional înfinţate în cuprinsul eparhiei. Tot în cadrul educaţional s-a evidenţiat necesitatea sprijinirii secţiei de teologie a Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, precum şi a Facultăţii de Teologie din Timişoara. Totodată, Preasfinţia Sa a rugat părinţii slujitori prezenţi să respecte programul liturgic al parohiilor urbane şi rurale pentru a răspunde nevoilor duhovniceşti ale credincioşilor, dar şi pentru a îmbunătăţi activitatea catehetică-misionară a unităţilor de cult. De asemenea, s-a reamintit preoţilor că au datoria de a promova presa bisericească locală şi naţională cu scopul de a face cunoscută activitatea Bisericii pe toate planurile ei. În încheiere s-a rostit rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi s-a mulţumit participanţilor pentru efortul depus în slujba oamenilor şi a lui Dumnezeu.

Iisus Hristos dăruieşte lumină sufletului şi trupului

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.“ (Luca 18, 35-43)

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti. Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece. Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor.

Iisus din Nazaret, singura şansă a orbului din Ierihon de a fi vindecat

Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).

Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană. El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el. Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39). Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.

Iisus este milostiv cu cei suferinzi
După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor. Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Pentru Dumnezeu, boala nu este o fatalitate

Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare. Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon. Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav. Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.

De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.

Vedere trupească prin simţuri şi vedere duhovnicească prin credinţă

Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă. Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26). Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.

În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“. Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

Predica Prea Fericitului Patriarh Daniel la Botezul Domnului

"În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit." (Matei 3, 13-17)

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită şi Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii. Ea are o semnificaţie deosebită pentru viaţa creştină, deoarece nimeni nu poate deveni creştin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică şi în Împărăţia cerurilor. Ştim aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învăţaţii Legii vechi, şi anume cu Nicodim, care era un om înţelept şi duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că "de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor" (In. 3, 5).

Aşadar, Taina Sfântului Botez este taina naşterii din nou, taina naşterii duhovniceşti a persoanei. Prin naşterea biologică sau trupească, omul se naşte pentru viaţa aceasta pământească şi merge spre moarte din cauza păcatului strămoşesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziţie sau înclinaţie spre păcat. Deci, cine se naşte fizic întru Adam, ca om, se naşte pentru a muri fizic, însă cine se naşte spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă şi Duh Sfânt, se naşte pentru a trăi veşnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25). De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregăteşte începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credinţă, viaţă curată şi fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obşte, şi învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, legătura tainică între Botezul din Biserică şi începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor este conţinutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă nu se naşte din apă şi din Duh în Biserică.

Apa este folosită la Botez pentru a arăta că după cum ea este element esenţial pentru viaţa trupului, tot aşa este Duhul Sfânt necesar pentru viaţa spirituală a fiinţei umane, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, întrucât Duhul Sfânt îi dăruieşte omului harul înfierii, îl curăţeşte de toată întinăciunea, îl conduce la înviere şi îi dăruieşte viaţa veşnică în lumina Sfintei Treimi.

Botezul Mântuitorului Iisus Hristos este pregătire pentru Botezul creştin

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiţia umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat şi moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curăţire şi de schimbare. Această schimbare sau înnoire înseamnă că omul cel vechi al păcatului neascultării trebuie să moară, ca să se nască omul cel nou care trăieşte veşnic în comuniune de ascultare şi iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este şi sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit în public şi S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată şi Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieşit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17). Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: "În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie".

De la Botezul Domnului am învăţat, în mod deosebit, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, este Unul din Sfânta Treime. Taina aceasta a cunoscut-o mai întâi Maica Domnului, când îngerul i-a spus cum va naşte un Prunc, deşi ea nu a cunoscut bărbat, şi anume: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema" (Luca 1, 35). Vedem aşadar că întreaga Sfântă Treime a lucrat întruparea sau înomenirea Fiului, deşi numai Fiul S-a făcut Om.

Însă, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ceea ce ştia numai Maica Domnului s-a arătat public, când Fiul Care S-a făcut Om este însoţit şi confirmat de glasul Tatălui din ceruri: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17), şi de către Duhul Sfânt Care coboară peste El sub formă de porumbel. Deci, am putea spune că sărbătoarea Botezul Domnului, Epifania sau Teofania, este şi serbare a arătării Preasfintei Treimi întrucât la Botezul Domnului în Iordan S-a arătat întreaga Sfântă Treime. În lumina Botezului Domnului Hristos înţelegem de ce Botezul creştin se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mântuitorul Însuşi, la sfârşitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălţa la ceruri, porunceşte Apostolilor Săi să meargă şi să înveţe neamurile credinţa în Iisus Hristos şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19). După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot aşa Sfântă Treime este prezentă şi când se botează fiecare om pentru a deveni creştin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creştin. În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli şi prin botezul mulţimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41). Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi şi face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simţit sfinţenia Lui şi I-a zis: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?" (Matei 3, 14), pentru că el s-a născut pe cale naturală şi purta în firea lui păcatul strămoşesc, însă Mântuitorul S-a născut fără de păcat, adică mai presus de fire, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: "Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlineşte dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiţiei umane, al unei vieţi care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viaţa Lui cea fără de moarte veşnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid şi Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că şi atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid şi harul Duhului Sfânt introduce pe om în viaţa Sfintei Treimi. Preotul care săvârşeşte Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veşnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui.

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înţelesului Botezului, şi anume: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit" (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubeşte întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veşnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creştin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primeşte binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci şi familia şi Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci şi unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veşnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie şi pentru Biserica întreagă, sobornicească.

Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu sunt suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de o binecuvântare unică, aceea a unirii lor personale cu Sfânta Treime în Sfânta Biserică, iar dacă se întâmplă să moară nebotezaţi, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Biserica Ortodoxă consideră că trebuie sfinţită nu numai viaţa matură a omului, ci şi copilăria şi tinereţea lui

Când se botează copilul, în aceeaşi zi el primeşte şi Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primeşte o mulţime de daruri duhovniceşti spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica şi cu alţi copii, creşte duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu şi de Biserică.

Totodată, în aceeaşi zi în care copilul primeşte Botezul şi Mirungerea, în mod obişnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înţelege copilul la vârsta de 6 săptămâni. De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înţelegem cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruieşte viaţă veşnică.

Faptul că Biserica botează copiii, îi mirunge şi îi împărtăşeşte în aceeaşi zi arată că un copil este o persoană umană întreagă. După cum Dumnezeu Copilul, Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană pusă în legătură de iubire eternă cu Persoanele Sfintei Treimi. El nu este o parte dintr-un om, ci el este un om întreg, este o persoană şi are o valoare unică şi eternă. Copilul nu este la început un animal care devine apoi om, ci din momentul conceperii sale, copilul este om, iar prin Botez, el devine persoană binecuvântată, având un nume şi un chip îndreptat spre numele şi chipul Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, deoarece după chipul Sfintei Treimi a fost creat omul când Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26), folosind pluralul tainic al lui Dumnezeu Unul şi Multiplu, adică Dumnezeul-Treime.

Vedem aşadar cât de mare este demnitatea de a fi creştin. Când se botează un om, o fiinţă biologică raţională devine o fiinţă teologică, eclesială, purtătoare de Dumnezeu. Copilul botezat este introdus în iubirea Preasfintei Treimi. El primeşte numele unui sfânt, pentru a arăta că de fapt calea Botezului este calea sfinţeniei vieţii prin harul Preasfintei Treimi.

La Botez, adultul sau copilul, prin naşul său, face un legământ, şi anume un legământ pentru toată viaţa, adică depune voturi baptismale, întrebări şi răspunsuri (asemenea voturilor monahale). Prima întrebare: Te lepezi de satana? şi de toate lucrările lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Şi apoi la întrebarea: Te uneşti cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Şi crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu! Toate acestea le făgăduieşte cel care se botează sau naşul pentru copil, ca început de viaţă nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Aşadar, toată viaţa celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana şi de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, şi o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În măsura în care omul se leapădă de satana şi de toate lucrările lui şi se uneşte cu Hristos, în aceeaşi măsură el simte bucuria harului şi iubirii lui Dumnezeu în viaţa sa.

De aceea, creştinul adevărat este un om al iubirii jertfelnice şi al bucuriei sfinte chiar şi atunci când trece prin necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 35, 38-39).

Sărbătoarea Botezului Domnului - bucurie mare pentru un popor creştin

În această zi a Botezului Domnului, noi, românii, ne aducem aminte cu bucurie că poporul nostru a fost botezat sau creştinat nu la comandă de sus în jos, ci a fost creştinat lent, profund şi paşnic de-a lungul mai multor veacuri pe când se forma ca popor nou în istorie din daci şi romani. Deci, nu avem o dată, un an al creştinării noastre ca popor. Există o legătură tainică de iubire între Hristos şi fiecare popor creştin, dar mai ales între Hristos şi popoarele care au suferit mult pentru a-şi păstra de-a lungul încercărilor istoriei identitatea lor creştină. De aceea, cu bucurie şi speranţă ne gândim la faptul că pe stema ţării noastre se află vulturul purtător de Cruce înălţându-se spre cer, pentru a ne arăta că avem o vocaţie creştină pentru eternitate, că purtăm taina Crucii ca taină a biruinţei asupra suferinţei prin speranţă şi asupra morţii prin Înviere, de la începuturile noastre ca popor creştin şi până la sfârşitul istoriei. Prin urmare, poporul român purtător de Cruce şi de Înviere îşi arată demnitatea sa dacă nu îşi uită Botezul său, legătura lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat ca parte constitutivă a identităţii şi existenţei sale.

Am văzut înainte de Crăciun şi la Crăciun mulţimea de copii frumoşi care au cântat colinde, ca nişte îngeri, lăudând pe Pruncul Iisus, pe Dumnezeu Care S-a făcut Copil, adică S-a făcut Om pentru noi oamenii, ca să ne descopere taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa Lui cea veşnică. Dar toate aceste frumuseţi: ale copiilor care colindă de Crăciun, ale mănăstirilor, ale bisericilor, ale troiţelor, ale sărbătorilor sfinte şi ale tradiţiilor luminoase, tot ceea ce a fost creat ca frumuseţe în arta de inspiraţie creştină, în muzică, tot ceea ce este frumos şi înălţător spiritual în poporul român dreptcredincios sunt roade ale Sfântului Botez, ca legătură a lui de iubire sfântă cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime şi cu toţi sfinţii pe care îi cinsteşte Sfânta Biserică.

Sfinţirea cea Mare a apei - reînnoire a bucuriei Botezului şi sfinţire a vieţii şi activităţii creştinului în lume

Trebuie să amintim că în ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârşeşte Sfinţirea cea Mare a apei. Această apă pe care Duhul Sfânt o sfinţeşte este apă de binecuvântare, apă de sfinţire a sufletului şi a trupului şi a naturii înconjurătoare, dar şi izvor de bucurie pentru oamenii care o primesc cu credinţă, evlavie şi dragoste.

Sfinţirea cea Mare a apei sau Aghiasma Mare, care se săvârşeşte numai cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Ortodoxiei. Ea se săvârşeşte în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat nu într-un spaţiu închis, ci în râul Iordan. De obicei, această slujbă se săvârşeşte lângă un râu curat sau un izvor, iar dacă nu se poate acolo, aceasta se săvârşeşte în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă şi cu multă evlavie pentru momentul acesta sfânt.

Sfinţirea cea Mare a apei are mai multe părţi, iar prin conţinutul ei scoate în evidenţă mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire arătată în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în Botezul Său în Iordan. De aceea, rugăciunile şi cântările acestei zile fac legătura între Naşterea Domnului şi Botezul Domnului, dar şi între Botezul Mântuitorului şi mântuirea oamenilor, a celor care cu credinţă şi bucurie au primit Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La sărbătoarea Botezului Domnului se sfinţeşte firea apelor, aşa cum ne spune o cântare din această slujbă: "astăzi se sfinţeşte firea apelor". Astfel, Biserica ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este preamărit astăzi în mod deosebit de către întreg Universul, de creaţia întreagă. De ce? Pentru că El a venit să mântuiască pe oameni, dar şi să pregătească un cer nou şi un pământ nou. Astăzi se sfinţeşte creaţia întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire şi transfigurare în cerul nou şi pământul nou din Împărăţia cerurilor (vezi cartea Apocalipsa, cap. 3).

Frumuseţea şi bogăţia rugăciunilor din slujba numită Sfinţirea cea Mare a apei ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat şi ne foloseşte gustarea apei sfinţite, când ascultăm slujba sfinţirii ei cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste.

Dacă o primim cu credinţă şi cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, casele noastre şi tot spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii cu apă sfinţită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. Iar noi trebuie să fim creştini nu doar în zi de duminică, ci creştini în toate zilele, în orice loc ne-am afla. Apa sfinţită ne aduce aminte că suntem botezaţi cu apă şi cu Duh Sfânt şi suntem creştini, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl după har în iubirea Lui nesfârşită faţă de Fiul Său Iisus Hristos Care S-a făcut Om, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Aghiasma Mare se gustă pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul veşniciei şi al infinitului).

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. În acest sens, apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne înmulţeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi şi alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deşi doreşte să facă binele, totuşi nu are putere suficientă pentru a săvârşi binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârşească răul. Însă apa sfinţită îi dă omului putere să biruiască ispitele şi să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie şi Împărtăşanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântaţi cu apa sfinţită, noi şi casele noastre, cei dragi ai noştri şi toate activităţile noastre, pentru ca viaţa noastră să fie lumină din lumina lui Hristos şi bucurie din bucuria sfinţilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

SERBAREA DE SFARSIT DE AN A FUNDATIEI PENTRU VOI

In dupa amiaza zilei de 18 Decembrie a avut loc serbarea de sfarsit de an a fundatiei ,,Pentru Voi", iar la invitatia doamnei director executiv Laila Onu, corul Parohiei Timisoara Freidorf a fost prezent si a interpretat cateva colinde traditionale Nasterii Domnului precum In varful la noua meri, Prasnic luminos, Veniti astazi credinciosii , incheiindu-se cu urarea de O, ce veste minunata si multi ani traiasca cantata impreuna cu totii copii si parinti.

Parohia noastra are o frumoasa colaborare cu Fundatia Pentru voi, atat prin Taina Sfantului Maslu oficiata lunar dar si prin administrea Sfintei Taine a Spovedaniei si a Impartasaniei, benefeciarilor, in toate posturile din cursul anului bisericesc

Ediţia a XIX-a a festivalului “Zilele Muzicii Sacre” la Timişoara

Filarmonica “Banatul” Timişoara, în parteneriat cu Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Consiliul Judeţean Timiş, a organizat în 15-17 decembrie 2012, a XIX-a ediţie a festivalului “Zilele Muzicii Sacre”. În acest an, în Sala Capitol a Filarmonicii s-au reunit unsprezece coruri care au susţinut recitaluri de colinde şi cântece închinate Naşterii Domnului. Mitropolia Banatului a fost reprezentată de Corul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Timişoara, condus de Diacon Laurian Popa şi de Corala “Epifania” a preoţilor din protopopiatele Timişoara I şi II, dirijată de prof. Florin Nicolae Şincari.

TAINA SFANTULUI MASLU LA FUNDATIA PENTRU VOI

In zilele de 4 si 5 Decembrie 2012 a fost oficiata Taina Sfantului Maslu la Centrele Fundatiei Pentru Voi de catre preotii Parohiei Timisoara Freidorf.

Fundatia Pentru Voi este o organizatie nonguvernamentala in parteneriat cu Consiliul Local si Primaria Timisoara, oferind sprijin la peste 180 de persoane cu dizabilitati, avand ca director executiv pe doamna Laila Onu.

Aniversarea zilei naşterii Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului

În ziua de 21 noiembrie, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului sărbătoreşte împlinirea a 89 de ani de viaţă. Şi pe această cale, colaboratorii de la Centrul eparhial, slujitorii de la catedrala mitropolitană, protopopii eparhiei, clericii, monahii şi monahiile, precum şi binecredincioşii creştini adresează Chiriarhului lor călduroase urări de sănătate, pace sufletească şi bucurii duhovniceşti. „Pe Stăpânul şi Mitropolitul nostru, Doamne îl păzeşte întru mulţi ani!”.

VIZITA ARHIEREASCA

Preasfinţitul Paisie Lugojanul a efectuat duminică, 9 septembrie, o vizită canonică în parohia Freidorf, din protopopiatul Timişoara I. Aici, Ierarhul a fost întâmpinat de soborul slujitorilor parohiei, în frunte cu pr. Mircea Lăutaş, parohul bisericii, precum şi de numeroşi credincioşi.

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a fost oficiată în biserica parohială cu hramul „ Pogorârea Sfântului Duh”, iar răspunsurile liturgice au fost date de grupul coral „ Theophoros”, al Arhiepiscopiei Timişoarei. În cuvântul de învăţătură adresat celor prezenţi, Preasfinţitul Paisie a evidenţiat învăţăturile desprinse din pericopa duminicală a Evanghliei de la Ioan 3, 13-17, ce relatează convorbirea Mântuitorului Hristos cu Nicodim. În acest sens, Preasfinţia sa a arătat că „ tot acest dialog dintre Nicodim, învăţătorul Legii lui Israel şi Mântuitorul Hristos are ca două puncte esenţiale naşterea prin botez, din apă şi din Duh şi împărtăşirea cu Trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca fiind cele care ne dau nouă viaţa veşnică”.

Parohia Freidorf, de pe raza protopopiatului Timişoara I, cuprinde 970 de familii cu 2790 de credincioşi şi are ca slujitori pe pr. Mircea Lăutaş, pr. Emanoil Pătrulescu, pr. Mircea Roşoiu şi pr. Ioan D. Ţârnea.

Biserica parohială cu hramul „ Pogorârea Sfântului ” a fost ridicată între anii 1975- 1980, iar slujba de târnosire a acesteia a fost oficiată la 6 iulie 1980 de către Înalt Preasfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului şi Preasfinţitul Timotei Lugojanul, episcop- vicar al eparhiei, în prezent Arhiepiscop al Aradului. Pictura sfântului lăcaş a fost realizată de prof. Ioan- Sulea Gorj, ajutat de pictorul Ioan Somesan.

PAROHIA ORTODOXA TIMISOARA FREIDORF

Ştiri

PASTORALA MITROPOLITULUI BANATULUI

Pastorala de Sfintele Paşti – ÎPS Ioan, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului